Renunțarea - discipolul schimbării

Indiferent de nivelul de maturizare al oricărei persoane, schimbarea (la un anumit nivel) reprezintă o provocare ce ne forțează să ne adaptăm. Putem vorbi despre înțărcare, o nouă coafură, trecerea de la a scrie cu creion la stilou, un alt serviciu - toate au un numitor comun și anume renunțarea la ceva. Nu putem avea schimbare fără renunțare. Totodată, însă, în orice schimbare dobândim ceva. Subiectul dobândirii îl păstrăm pentru data viitoare.

Mecanismul renunțării este unul deosebit de complex. Fără a intra în discuții științifice elaborate, putem sublinia faptul că schimbarea și renunțarea sunt în legătură directă cu atașamentul. Oamenii - experți ai atașamentului - creează cu foarte mare ușurință o conexiune cu orice ce este repetitiv și/sau cu impact emoțional. O persoană care a mers un an de zile la serviciu cu autobuzul va fi reticientă în a face o schimbare și a merge cu metroul deoarece s-a instalat obișnuința și plăcerea resimțită dintr-un ritual (da, putem spune că urcarea în autobuz și așezarea în același loc constituie deja un ritual). Omul este capabil să simtă loialitate față de orice - un ritual, o persoană, o idee, chiar și un concept. Prin urmare, nu este de mirare că a impune o schimbare este adesea egal cu a cere cuiva să renunțe întâi la ceva.

Ce facem, însă, când schimbarea nu este dorită, însă este necesară?

Este nevoie sa activăm toate resursele existente, să gasim motivația, să centrăm atenția și să punem sub lupă atașamentul.

Iată o idee abstractă de tip food for thought: oamenii ramân loiali chiar și propriilor tulburări psihice.

Hai să vedem cum.

Plecăm de la problema identificării cu tulburarea/boala “sunt un deprimat, sunt o anxioasa”. Daca rezolvăm problema tulburării în sine iar persoana redevine sănătoasă, nu este exclus ca ea să simtă că a pierdut ceva în procesul de vindecare. În procesul de schimbare în bine, către sănătate, este lăsată în urmă o versiune bolnavă a persoanei. Cine mai este acum dacă nu este deprimat? Cum este el ca om, ne-deprimat, ce face cu timpul său, ce mănâncă, cum se îmbracă, ce gândește? Toate acestea trec prin modificări.

Oamenii dezvoltă loialitate și atașament față de tulburări și trăiesc mari dificultăți în a abandona definitiv persona lor bolnavă. Este chiar posibil să ne fie dor să ne simțim rău pentru că exista o familiaritate atât de puternică cu acel sentiment, oricare ar fi el. Dacă timp de 5 ani am trăit deprimat, îmi va fi complet strain să mă bucur de o zi senină, de mișcările frunzelor în copaci, de absența gândurilor negative; poate voi ajunge sa-mi doresc să mă simt pierdut, descumpanit, trist sau gol macăr pentru un minut.

Când mă gândesc la fosta mea persona din gimnaziu, cum ma simt? Indiferent daca am fost rocker, emo, tocilar sau rapper, o sa-mi amintesc cu drag (și poate puțină jenă) despre acea perioada în care am facut tot ce am putut mai bine pentru a face față situației mele de atunci. Cei mai mulți dintre noi probabil au renunțat la acea persona ulterior, când ea nu ne-a mai servit niciun beneficiu, însă ne mai amintim uneori cu drag de ea. A trebuit, totuși, să facem niște schimbări. Mediul adult nu era prielnic pentru acea latura a noastră așa cum multe alte lucruri nu ne mai sunt utile și trebuie sa le dăm uitare.

Mergem mai departe.

Schimbarea conștientă presupune, deci, alegere și renunțare. Exemplele sunt nenumărate și nu trebuie să uitam de atașament. Cu cât îmi este mai greu să renunț la ceva, cu atât mai mult aflu că, firește, atașamentul este puternic. Pe lângă obiceiuri și automatisme, acest atașament are o putere extraordinară asupra noastră și de cele mai multe ori va dicta asupra deciziilor noastre și a motivației noastre către schimbare.

Tu ce schimbare (conștientă) ai făcut în viața ta și la ce a fost nevoie să renunți?

Pe data viitoare,

Ilinca